Ce rost are să ne mai ascundem? Hai să fim sinceri și s-o zicem pe-a dreaptă: pentru cei mai mulți dintre noi Internetul este doar un imens nor prin care bâjbâim mai mult sau mai puțin grațios în fiecare zi.
Dar totuși am învățat să ne croim drum prin el între câteva puncte de reper marcate cu creta, câteva locșoare virtuale în jurul cărora zumzăim mai mult.
Și cam atât. Restul este pierdut în noapte. Beznă totală. Sau nu-i așa?
OK, dacă ai fost tu mai norocos și zâna cea bună ți-a făcut cu ochiul în ziua în care te-ai născut iar acum se întâmplă să fii tu UNUL DINTRE ACEIA, atunci articolul ăsta clar nu e pentru tine. Și nici restul articolelor de pe site. N-am vrea sa te plictisim, poate te-ai simți mai bine în altă parte. Îți dorim o zi superbă!
Așa, să revenim deci.
În ultimii ani tot multe probleme îți rezolvi pe internet: comunici cu prietenii, citești știri sau tot felul de aberații de care geme web-ul, mai vezi un clip pe Youtube, descarci muzică și filme de pe torrente, îți plătești curentul, abonamentul de internet și de TV, bântui pe forumuri ca să vezi ce mai zice lumea despre una-alta, sau îți mai comanzi ceva de pe ebay și faci o plată online prin PayPal.
Deja chiar și tu, ca simplu rătăcitor virtual, fără să fii vreun mare patron plin de bani, începi să ai valori proprii depozitate în Marele Nor. Ai măcar un cont de mail pe la GMail, Yahoo sau te miri pe unde și ai acolo ceva mesaje care stau cuminți pe serverele furnizorului respectiv, bine ascunse de ochii lumii. Mesaje pe care nu te-ai simți bine să ți le citească chiar oricine și ai încredere că, din moment ce nu ți-ai dat parola nimănui, sunt în siguranță. Sau poate ai vreun cont în bancă pe care ți se virează salariul și pe care-l accesezi printr-un serviciu de online banking. Te gândești că sistemul de online banking e bine făcut și nimeni nu mai poate face plăți de pe contul tău în afară de tine. Poate ai și vreun blog personal pe care mai spui ce-ți stă pe suflet. Acolo ai doar tu parola de acces la back-end, așa că probabil postările tale rămân la locul lor, așa cum le-ai lăsat.
Să-ți dau vestea proastă? O știi deja. În mod sigur ai auzit vorbindu-se despre hackeri. Sau hecări. Acei vârcolaci ai internetului care nu merg doar pe potecile bătătorite, ca noi, cei mulți și oropsiți, ci se știu strecura cu agerime și prin hățișuri, ba chiar se spune că ar vedea și pe întuneric – și asta fără ochelari cu infraroșu.
Probabil impresia cu care ai rămas este că hackerul e tipul ăla sfrijit, palid, chiar străveziu, nebărbierit și neapărat cu ochelari rotunzi, puțin adus de spate, care când nu doarme stă în fața calculatorului și-și mișcă degetele pe tastatură mai ceva ca un pianist la concert, croindu-și drum cu îndemânare prin barierele de securitate ale băncilor și instituțiilor guvernamentale și virând sume mari de bani dintr-o parte într-alta cu un singur enter. Prima parte poate fi în bună măsură adevărată, deși sedentarismul îl poate face foarte bine să arate ca un butoi și să aibă nevoie de un scaun mai solid.
Percepția greșită care s-a înrădăcinat în conștiința oamenilor este că hackerul ar fi un infractor virtual, un ins certat cu legea, un tip care sparge sisteme de securitate și comite tot felul de ilegalități online. Fals. Un hacker este în principal un tip care chiar știe cu ce se mănâncă internetul. E un tip ager la minte, foarte tehnic, pasionat de calculatoare și internet, un tip care a stat zeci de mii de ore online și a săpat, ca să înțeleagă cum funcționează lucrurile. Și a tot săpat. Și așa a ajuns să viseze căile Internetului la un cu totul alt nivel decât noi, ceilalți. Este expert în programare și în securitate informatică. Asta este suficient să se poată numi hacker, nu e nevoie să comită vreo ilegalitate. Să fii hacker e chiar un titlu de onoare.
Un hacker este un om care știe cum și de ce se învârtesc rotițele internetului. Și cum știința (aplicată) înseamnă putere, hackerul este un om puternic. Iar un om puternic este un om liber să aleagă calea pe care dorește să o apuce.
Un lucru binecunoscut este faptul că puterea corupe. Așa că hacker-ul poate alege să-și folosească puterea pentru a obține ușor ce-și dorește. Bani, în principal, că odată ce-i ai pe ăștia rezolvi cu ei multe alte probleme. Categoria asta de hackeri a fost numită foarte sugestiv black hat hackers (hackeri cu pălărie neagră), denumire care are o rezonanță de film western. Un hacker cu pălărie neagră (care se poate numi și cracker – spărgător) este genul de hacker care, ca să obțină avantajele dorite, nu se va da în lături de la a face lucrurile pe care oamenii le atribuie hackerilor în general: să penetreze sisteme de securitate, să creeze viruși de calculator, să apeleze la tehnici de phishing / inginerie socială, să trimită valuri de spam în cele patru zări fără să clipească sau să promoveze site-uri folosind metode neortodoxe.
Sigur că nu toți hackerii trebuie să fie băieți răi. Sunt unii care rămân băieți buni și care sunt destul de deștepți să obțină venituri suficiente fără să-și bage mâna în caraiman. Ăstora le zice, ai ghicit, white hat hackers (hackeri cu pălarie albă). Tipii ăștia sunt un fel de cavaleri pe cai albi. Chiar dacă știu exact cum să facă să lingă mierea din stup, au o etică profesională a lor și nu se vor coborî la nivelul moral la care să apeleze la trucuri murdare, cum fac fârtații lor întunecați mai devreme pomeniți. Băieții cu pălării albe sunt specialiști în securitate, deveniți experți în testarea gradului de penetrabilitate a sistemelor pe care le folosesc companiile pentru a-și proteja bunurile virtuale. Este chiar un caz tipic ca ei să fie plătiți pentru asta de companii și e o meserie al naibii de bine plătită dacă chiar ești pe treaba ta în domeniu. Ei folosesc în multe cazuri exact aceleași metode ca și confrații lor cu pălării negre, numai că nu lucrează pe ascuns și își fac treaba din cu totul alte motive. În momentul în care găsesc vreo vulnerabilitate și reușesc să penetreze un sistem ei vor ține legătura în continuare cu compania în cauză și îi vor acorda asistență pentru remedierea problemei.
Și cum în viața asta puține lucruri sunt albe sau negre, majoritatea apărând în diverse nuanțe de gri, există și cea de-a treia categorie de hackeri, cea mai bine reprezentată numeric. Și, dezamăgitor de previzibil, chiar așa le și zice, grey hat hackers (hackeri cu pălărie gri). Că oameni suntem și omul are în el și bune, și rele. Iar dacă omul ajunge mare specialist într-ale computeristicii (cum spunea un amic de-al meu, știe el care 
), în principiu e băiat de treabă și cinstit, dar cum și ispita-i mare, apăi se mai întâmplă să mai calce și strâmb. De exemplu un hacker din ăsta gri se poate apuca să penetreze cu succes (fără să fi fost autorizat în prealabil) un sistem de securitate al unei companii (activitate deja ilegală chiar dacă nu folosește în niciun fel resursele la care obține acces), numai că după asta nu face nimic rău ci poate chiar repară el însuși gaura de securitate pe care tocmai a exploatat-o, ca să nu mai vină și alții după el. În faza asta hacker-ul gri încă rămâne destul de nobil, e doar de un alb o idee mai închis la culoare. Însă pălăria gri poate să-i fie mai murdară și atunci se apucă să mai facă din când în când și câte o boacănă, că viața-i grea și ar mânca și buza lui o ciorbă caldă măcar din când în când. Dar între două boacăne rămâne tot băiat simțit, cinstit, vorba aia, nici usturoi n-a mâncat.
Să fii hacker (indiferent de accepțiunea termenului) îți conferă un statut social aflat la mare cinste în ochii puberului român tipic, educat în cluburile de net/jocuri. E un titlu râvnit de mulți copilași din ăștia care abia mijesc și ei într-ale internetului. Iar cultura de club le pune la dispoziție și uneltele necesare ca să se apuce de treabă. Mă refer aici la diverse rootkit-uri» devenite foarte accesibile în plină eră a file sharing-ului. Așa că orice puști se poate înarma cu un astfel de rootkit și se poate apuca de “hackerit”. Adică să ruleze în orb rootkit-ul ăla și să obțină astfel acces pe vreun sistem, moment în care orgoliul lor preadolescentin se umflă cât proaspăt terminata clădire Burj Khalifa din Dubai. Satisfacție maximă: gata, au intrat și ei în rândul hackerilor!! Situația e din categoria râsu’/plânsu’, dacă ne gândim ce reprezintă cu adevărat un hacker și ce sunt puștii ăștia, care abia ce au învățat să utilizeze creațiile unor hackeri fără să aibă habar pe ce se bazează și cum anume se realizează efectiv penetrarea sistemului. Dar s-a inventat și pentru ei o denumire care să-i caracterizeze: script kiddies. Adică niște puțe care au învățat să execute câte un script. Niște pui de hackerași, dacă le putem spune așa.
Vrei să fii și tu un hacker adevărat? Atunci lasă-te de glume și pune-te pe treabă. Ah, dacă nu știi engleză poți să uiți ideea de hacker: apucă-te întâi de engleză. Pe urmă, singurele limite sunt în tine. Internetul geme de informație: Google search, Wikipedia, forumuri de specialitate etc.etc. La început trebuie doar s-o apuci de undeva. Și apoi mai trebuie încă ceva, mult mai greu. Să menții în tine aprinsă o flacără pentru minim câțiva ani. Dacă se stinge după trei zile sau două săptămâni, n-ai făcut nimic. Trebuie ca în starea ta obișnuită să simți în tine o sete de a învăța, o sete care să fie pentru tine ca un motor. Apucă-te de un proiect. La început ceva simplu. Nu te lăsa până nu-l termini. Pe urmă, treptat, te bagi în proiecte tot mai complexe. O să fie nevoie să citești și ceva cărți mai serioase cu cap și coadă ca să-ți poți face o imagine de ansamblu despre diverse subiecte. Dar în fiecare zi să faci câte ceva. Și, după ce trec anii și tragi linie, toată munca ta n-are cum să nu se adune. Și nu te îmbăta cu apă rece: niciodată nu o să știi totul. Dar de la un punct încolo deja poți spune că ești un tip care chiar cunoaște în domeniu. Poți spune că ești pe treaba ta. Și o să fii mândru de ce-ai realizat!